Una dintre cele mai interesante, dar si putin cunoscute probleme in realizarea fotografiilor, este masurarea expunerii corecte.

Atat filmul argentic, cat si senzorul digital, au nevoie de cantitati exacte de lumina pentru a genera un raspuns care sa poata fi pus in evidenta pe lantul realizarii imaginii. Multitudinea de variabile insa, complica mult aceasta operatie.

Aceasta cantitate de lumina poate fi modulata in trei moduri:

1. Cu ajutorul obturatorului, care este un sistem cu comanda mecanica sau electronica, care lasa sa fie impresionat filmul sau senzorul un timp determinat, masurat in secunde si minute pentru timpii lungi, si zecimi, sutimi sau miimi de secunda, pentru timpii scurti. Spre exemplu, timpii standard pentru expunerea sub o secunda sunt 1/2, 1/4, 1/8, 1/15, 1/30, 1/60, 1/125, 1/250, 1/250, 1/500 si 1/1000. Exista desigur si o infinitate de timpi intermediari in cazul obturatoarelor eletronice sau eletromecanice.

2. Cu ajutorul diafragmei, care este un sistem integrat in obiectiv, care lasa sa treaca mai multa sau mai putina lumina prin obiectiv. Valorile standard ale diafragmelor uzuale sunt 1, 1,4 , 2, 2,8, 4, 8, 11, 16, 22, etc. O luminozitate de 1 inseamna ca raportul dintre diametrul pupilei de intrare a obiectivului si distanta focala este de 1. Valorile urmatoare micsoreaza cantitatea de lumina care intra cu raportul de 2, 4, 8, 16 ori, etc, pentru respectiv diafragmele 1,4 , 2, 2,8, 4, etc, fata de diafragma 1.

3. Folosind niste filtre neutre sau colorate, uniforme sau degrade.

Pentru ca expunerea exacta a materialului fotosensibil a fost o mare problema inca de la inceputurile fotografiei, multe sisteme si elemente au fost concepute in timp pentru a ajuta sau a realiza o expunere corecta.

Chiar si aparatul Leica a fost realizat de Dr Oskar Barnack ca un sistem cu care sa expuna repede un numar de imagini pe care sa le developeze pe loc, pentru a afla expunerea necesara la filmare.

Pana in anii 1940, au fost concepute multe exponometre (sisteme de masurat lumina pentru fotografiere) optice, cu un vizor care permitea o destul de buna aproximare a expunerii corecte, prin compararea si evaluarea unor zone din ce in ce mai dense dintr-o mira speciala.

In anii 1935-1940, apar primele aparate cu exponometru electric, cu seleniu, care putea masura suficient de exact expunerea la fotografiere.

De la sfarsitul anilor 1950, aparatele cu exponometru incorporat se generalizeaza. Acestea, la inceput, masurau lumina printr-un orificiu separat, pentru ca in anii 1960 sa inceapa sa se generalizeze aparatele foto cu exponometru incorporat, care citeau pe geamul mat al aparatului expunerea corecta.

In anii 1970 Olympus propune pentru prima oara masurarea expunerii chiar pe suprafata filmului, iar la inceputul anilor 1980 apare primul aparat cu masurare matriciala a expunerii, Nikon FA, care avea o biblioteca de cazuri de fotografiere si un sistem de masurare pe mai multe zone, exact ca aparatele contemporane.

In prezent, toate aparatele de fotografiat compacte sau reflex uzuale au exponometre extrem de evoluate, care pot masura expunerea:
- pe spot, adica pe zone foarte mici ale imaginii, de pina la 5% sau 1% din imagine;

- matricial, adica pe mai multe zone (cateva zeci), care sunt masurate simultan si comparate cu o baza de date pentru a calcula expunerea corecta;
- medie, adica expunerea se masoara de regula preferential pe centrul dar si pe colturile imaginii;

Exista, desigur, diferite situatii concrete in care se alege un tip de masurare sau alta, o pereche de timpi si diafragme sau alta, o sensibilitate a captorului sau alta. De regula, daca se masoara matricial si se fac fotografii in format raw, imaginea poate fi exploatata prin editare sau macar salvata in peste 95% din cazuri.

De la un sistem mecanicist si plin de formule, prezent in fotografie si in pedagogia predarii fotografiei acum nu mult timp, la sistemul digital contemporan, care necesita mai mult o intelegere a complexelor fenomene legate de masurarea expunerii, fara indoiala s-au facut pasi semnificativi.

Fotografia digitala a facut, in domeniul aparatelor reflex, dar si al multor compacte digitale contemporane, sa se raspandeasca solutiile de aparate cu obiective relativ putin luminoase (kituri), in care standardul se invirte in jurul valorii de 5,6. Cum la diafragme inchise, apare difractia unde captorul digital scade dramatic definitia, inseamna ca la foarte multe obiective contemporane nu se pot folosi decat diafragmele 5,6 si 8 (aparatele compacte nici nu au valori mai inchise). Doar la obiectivele fixe sau la zoom-urile scumpe, care au diafragme de 2, sau 2,8, se poate in mod real controla bokeh-ul (zona de neclaritate din spatele subiectului pe care s-a facut punerea la punct).

Desi in ultimul timp s-au facut progrese extraordinare in realizarea de captori digitali fara zgomot, la majoritatea compactelor, depasirea valorii de 400 Iso si a valorii de 800_1600 ISO begin_of_the_skype_highlighting 800_1600 ISO end_of_the_skype_highlighting pentru aparatele reflex comune, duce la scaderi dramatice ale calitatii imaginii.

Integrand cele de mai sus, inseamna ca sistemul digital al aparatului de masurare a expunerii, trebuie sa aleaga in general, daca setam masurarea complet automata:
- un timp de expunere care sa fie deasupra nivelului unde s-ar simti vibratiile aparatului sau al fotografului, tinand cont eventual de sistemul de stabilizare
- o diafragma cat mai deschisa de regula
- o sensibilitate cat mai joasa

Sistemele actuale de masurare a expunerii permit modificarea variabilelor de care am amintit mai sus, astfel:
- fie se alege timpul de expunere si aparatul alege diafragma (prioritatea pe timp, T)
- fie se alege diafragma si aparatul alege timpul de expunere (prioritatea pe diafragma, care este Aperture in engleza - A)
- fie aparatul alege singur conform unei scheme de optimizare timpul si diafragma (program - P)
- fie aparatul alege toate elementele care pot fi automatizate (A - auto)
- fie aparatul este pus pe manual (M) si fotograful alege singur, ajutat eventual de exponometrul incorporat in aparat si de indicatiile acestuia, expunerea dorita.

Pana la urma, fotografierea si folosirea aparatului de fotografiat este o selectie continua, extrem de interesanta, a multor variabile pentru realizarea unor imagini de calitate, greu de atins pana acum.

Din fericire, fotograful, concret, trebuie mai degraba sa se gindeasca doar la:
- diafragma, ca "imperiu" al profunzimii; de aici poate regla o profunzime mare, cu diafragme inchise, pentru cadre largi, sau poate realiza un bokeh interesant, prin alegerea unor diafragme deschise;
- timpul de expunere, daca vrea sa redea subiecte "inghetate" sau dimpotriva, dinamice

Daca subiectul nu cere astfel de alegeri, este pacat sa nu folosim puterea de calcul a aparatului si sa nu ne concentram mai curand pe estetica imaginii si pe imagine, decat pe tehnica pe care oricum aparatul o va alege mai bine decat noi.

Si la tipurile de masurare am avea citeva variabile interesante. Daca folosim masurarea matriciala, este posibil sa obtinem in general rate de succes de peste 90%. Doar pentru cazurile dificile, masurarea pe spot ne va ajuta sa masuram expunerea pe zonele importante ale imaginii, chiar daca ne intereseaza sa vedem si sa masuram contrastele din imagine.

In acest caz, dar si in cazul masurarii matriciale, trebuie sa tinem seama ca etalonarea expunerii se face pe un subiect care refleta 18% din lumina primita, asa numita suprafata de referinta de 18%. In cazul unor subiecte mai deschise decat zona de referinta, trebuie sa se realizeze o corectie a expunerii inspre supraexpunere, iar in cazul fotografierii unor zone mai inchise trebuie subexpusa imaginea, ca sa rezulte o buna imagine. In toate cazurile, analiza histogramei la fotografiere ne va fi de un real sprijin.

Pana la urma, expunerea corecta presupune o buna selectie a variabilelor dictate de constructia imaginii. In citeva cazuri specifice trebuie sa apelam la masuratoarea de tip spot si la corectii suplimentare de sub sau supra expunere.

In general, putem sa invatam foarte multe date concrete, daca urmarim site-urile de fotografie in care exista posibilitatea de a vedea setarile imaginii, sau site-urile care ne permit ordonarea imaginilor dupa diafragma de lucru sau dupa timpul de expunere, cum ar fi www.photosig.com.

Un exercitiu de lectura sustinut pe parcursul a catorva zile cu analiza exemplelor intalnite, poate fi extrem de util la fotografiere. De asemeni, fara indoiala, deplina cunoastere a manualului aparatului si o rutina de exercitii, pot facilita mult cunoasterea tuturor elementelor necesare si implicit, realizarea unei bune expuneri.

Extrem de importanta este integrarea in masurarea luminii continue a iluminarii pe care o putem face cu blitzul, pentru realizarea unei lumini apicale, pentru echilibrarea contrastelor, sau pentru iluminarea suplimentara necesara modelarii contrastelor in cazul unui contre jour.

  De regula, in acest caz, sistemul de expunere al aparatului  foto permite diferentierea nivelelor de expunere pentru blitz si pentru lumina continua. De regula, la majoritatea subiectelor, reglam blitzul la -2 diafragme fata de expunerea continua si desigur aceasta la 0, ca in imaginea alaturata. Trebuie neaparat avut in vedere in acest caz, ca temperatura de culoare a blitzului este de aproximativ 5600 de grade Kelvin si cea a surselor de lumina care sunt luate in evidenta la lumina continua, poate fi diferita. Atunci ar trebui ca blitzul sa fie adus la temperatura de culoare necesara cu ajutorul unor filtre de corectie, fie de racire, fie de incalzire a temperaturii de culoare.

In majoritatea cazurilor, analiza histogramei pe display-ul aparatului foto, asigura o extrem de corecta expunere. Se pot aprecia zonele de sub sau supra expunere, multe aparate de fotografiat digitale putand fi configurate pentru a atentiona asupra zonelor supraexpuse, acestea fiind colorate sau fiind programate sa isi schimbe iluminarea intermitent, pentru a atentiona si a aplica corectiile necesare imediat.

In practica, subiectele cu contraste mari, sau imaginile contrejour, ori cele cu subiecte albe pe fundal negru sau cele cu subiecte inchise la culoare, pe fundal alb, pot deseori sa "pacaleasca" sistemul de masurare matricial, introducind erori substantiale de expunere. Insa, daca este analizata histograma la fotografiere si se observa zonele de sub sau supraexpunere, se pot face corectiile necesare fara probleme aproape instinctiv.

O problema aparte, o constituie scenele realizate cu multe zone de expunere densa, cu detalii in subexpunere si contraste deseori mari ( asa numitele "low key") unde trebuie interpretata histograma in consecinta ; iar imaginile cu multe zone de alb si de detalii in alburi ( "high key") vor genera histograme specifice ( imaginea din dreapta de sus) care sunt cu totul diferite de histogramele de la imaginile "low key"

Astfel, intelegem ca imagini si categorii de imagini extrem de diferite, dar corect expuse, pot genera histograme diferite. In analiza histogramei conteaza exclusiv analiza prezentei zonelor din sub si supra expunere, lasand restul detaliilor pe seama procesarilor ulterioare.

Trebuie accentuat, daca vorbim de expunerea corecta, importanta folosirii formatului raw al aparatului si buna editare in programe specifice. Daca se seteaza aparatul de fotografiat sa genereze doar imagini .jpg sau .tiff, se pierd multe dintre informatiile absolut necesare obtinerii unei imagini de calitate tehnica, suficienta pentru obtinerea unor imagini foarte bune. Imaginea jpg generata de aparatul foto poate avea doar 8 biti pe culoare, in acest mod putind fi generate doar 256 de tonuri pe culoare, pe cind setarea imaginii raw pe 12 biti (ca la imensa majoritate a aparatelor foto contemporane digitale evoluate) permite distingerea a 4096 tonuri diferite, acolo unde se puteau vedea doar 256 de tonuri.

E ca nu ati inteles nimic sau ca nu sunteti de acord?

Dinu Lazăr

www.fotomaniacu.blogspot.com