Planul-ansamblu. De regulă, vorbim aici de un plan folosit strict în cinematografie. Dacă ați fost traumatizat în copilărie de filmele lui Sergiu Nicolaescu, atunci sigur știți ce este acela un plan-ansamblu, chiar dacă nu vă vine fix acum în minte unul. Planul-ansamblu este atunci când vedem oștirea otomană fluturând din steaguri pe un deal. Sau atunci când vedem legiunile romane defilând în vale. Practic, este un plan (o încadratură) care arată ditamai peisajul (se folosește în filme obligatoriu cu fundal de muzică patriotică și ritmuri agasante de tobe pentru mărirea suspansului). Este cea mai simplă fotografie de făcut: urcați pur și simplu pe un deal și faceți o poză la satul din vale. Dacă aparatul foto are și „video", apăsați butonul "rec", dar să nu vă așteptați că o să dea turcii năvală.

Planul-general. Este ceva mai „apropiat". Din nou, suntem nevoiți să facem apel la copilăria dumneavoastră nefericită și la memoria filmelor lui Sergiu Nicolaescu. Imaginați-vă o stradă interbelică plină de mașini cu legionari agățați de strapontine și aveți, iată, definiția „planului general". Dacă vă aflați într-un sat și vreți să faceți o poză de genul „țărani pe uliță", avem mari șanse să vorbim de un „plan general" aici.

Plan de „n" persoane. Dacă avem o poză cu două personaje principale, vorbim de un „plan de doi". Dacă apar trei persoane - logic, „plan de trei". Ce este mai mult de „trei" intră la categoria „poză de grup", deoarece regulile „treimii" se pot aplica foarte bine la un personaj, două, maximum trei. De la patru persoane care apar în poză, vorbim deja de un personaj colectiv.

Planul întreg. Așa cum îi spune și numele, vorbim aici de un personaj pozat pe de-a întregul, din cap până în picioare (să i se vadă adidașii). Dacă doriți să puneți în evidență personajul în cauză, nu lăsați un „luft" (spațiu liber) prea mare deasupra capului sau sub picioare, în acest caz. Dacă faceți pe artistul și pozați personajul în mișcare, lăsați-i un „luft" mai mare în direcția în care se îndreaptă, pentru a creea ideea de mișcare, direcție. De exemplu, dacă în poză subiectul se deplasează spre dreapta, lăsați „luft" mai mare la dreapta.

Planul american. E o chestie venită exclusiv din lumea filmului, dar e util de menționat, pentru cultura voastră generală. Vorbim, practic, de un personaj încadrat de la cap până la genunchi. Reprezintă o găselniță a filmelor western americane: cowboy-ul e filmat până la genunchi pentru a i se putea vedea pistoalele de la centură. Atenție: dacă vi se va întâmpla să faceți vreodată o astfel de fotografie (pentru a arăta pistolul sau, după caz, alte lucruri demne de pozat în spațiul situat între centură și genunchi), să aveți grijă să nu „tăiați" personajul fix pe linia genunchilor. De regulă, evitați să „tăiați" pe încheieturi (coate, genunchi etc.).

Planul mediu. Aici, personajul este încadrat până la talie. Deja vorbim de o fotografie foarte personală, în care subiectul este, foarte probabil, unicul personaj din imagine.

Prim-planul. Este încadratura standard a celor mai multe fotografii-portret. Personajul este încadrat până la bust. În funcție de doza de puritanism a unora, prim-planul se taie ori deasupra bustului, ori dedesubt.

Gros-plan-ul. Încadratura cuprinde aici porțiunea dintre fruntea și bărbia personajului. Trebuie să fii foarte îndrăgostit pentru a face cuiva un gros-plan.

Mihnea Lazăr - www.Pasiunea.Eu